Revoluția neolitică

În zadar m-am chinuit să pricep amploarea lucrurilor ce mi-au fost predate sau spuse la școală, sau pe care le-am citit din diferite cărți. Consemnam orice fapt ca și cum era firesc că s-a întâmplat așa și nu altfel, dar aș fi putut la fel de bine să nu îl consemnez, dacă nu s-ar fi întâmplat. Îmi spun acum : dar câtă lipsă de empatie! E și asta o lecție, dar pe care nu ți-o predă nimeni, ci o înveți singur, dacă ești destul de receptiv.

S-a întâmplat, deci, să trăiesc pe pielea mea revoluția neolitică, și atunci să înțeleg totul nu doar teoretic, ci la modul autentic. Revoluția neolitică de care m-am bătut de atâtea ori în cărțile mele de istorie. Citeam cam așa: saltul de la omul paleolitic, prădător, aflat în stadiul de vânător și culegător la omul neolitic, productiv prin aceea că devine crescător de animale și cultivator. E un fapt atât de simplu, în esență și în frază, și totuși dacă privești ceva mai adânc ... mi-a lipsit cheia de înțelegere. Pe care am înțeles-o ...

Într-o bună zi, care s-a nimerit să fie una din primele mele zile de muncă la primul meu job. Întâmplarea nu e lipsită de coincidențe. Fiindcă am avut un traseu anevoios, dar de care acum, privind retrospectiv, sunt perfect mulțumită.

Timpul meu se scurgea între: a lenevi în pat, a lenevi la birou cu o ceașcă de cafea în mână, a lenevi la bibliotecă sub pretextul unei lecturi, a lenevi cu prietenele la o halbă de bere intr-un bar, a lenevi, deci, asemenea unui ... student normal. Mi se părea firesc așa, ca un lucru care-mi aparține și de care e neapărată nevoie să mă satur. Doar că leneveala s-a extins, am lenevit scriind licența și am lenevit și cu admiterea la master. Dar mi-am dat seama într-un final că studenția e un concept la fel de abstract ca societatea, că a mă complace în trândăvie nu e soluția pentru o viață pe care, la urma urmelor, mi-am propus să o trăiesc. Sau am vrut cel puțin.

Așa că mi-am pus la punct discursul. Discursul dualist. Fiindcă orice monedă are și revers.
Mi-am zis : e timpul deci. Să muncim. Să câștigăm bani, să-mi plătesc chiria, să fac shopping din banii mei. Să fiu pe picioarele mele, să nu mai depind de finanțe externe și nici să nu mai fiu obligată să fac dansul ploii pentru câțiva lei fiindcă tot din leneveală, mi-am pierdut și bursa care altădată era o formă de venit gratuită, căzută direct din cer. Căutam în felul acesta avantaje, avantaje destul de naive, dar avantaje care să-mi dea convingere să mă prezint la interviu cu dorința integră, nestrămutată de a munci. Căci mi-am zis că dacă e dorință, dacă e o dorință arzătoare, e neapărat nevoie să fie și un job!

Dar ahh! lucrurile nu merg atât de simplu, și cel puțin pentru mine, nu au avut niciodată un mers atât de clar, atât de ... ascendent! Oricât mă străduiam, recădeam mereu în aceeași complacere, a timpului și a lenei, mereu în aceeași distracție, o pasivitate criminală care mi-a ucis atâtea forțe altminteri vii și active!

Și totuși, aveam și momente de mobilizare. Un doi trei! îmi făceam cv-ul! Un doi trei! o scrisoare de intenție! Un doi trei! un interviu, două, trei ...! și tot așa, mereu de la capăt .... Până când ...

Până când am primit un telefon salvator. Și mi se spunea „În  urma interviului, ne-am decis că avem nevoie de serviciile dvs...”

Lumea mea se învârtea. De fericire, de incitare, de ceva de ce-mi era dor să simt. Un început, pentru mine era un început! Și o tranziție istorică pe care urma să o trăiesc... .

Sunt fericită. Fiindcă zilnic, simt că ajung undeva. Sunt tot eu, dar sunt altfel. Nu mai sunt culegătorul paleolitic, sunt acum cultivatorul din neolitic și de aici până la investitorul burghez din epoca modernă e doar un pas... un pas pe care nu
l-aș fi putut face fără să trec prin... neolitic.

Căci iată, deci, cheia e: perspectiva! Atunci când te afli în fundul unei gropi, unde totul în jur e întunecos și nici o umbră care să schițeze măcar un contur, un contur cât de palid, atunci ... ești cam pierdut. Dar dacă, printr-un gest, te ridici un cm, acolo unde pătrunde o scânteie fragedă, atunci ți se oferă ceva ce înainte nu aveai. E putința de a întrezări.

Și uite așa, am scăpat de lene. Am scăpat de cuiul ce-mi ținea picioarele prinse. Am văzut ceva mai mult, am încercat ceva mai multe.

Pe deasupra, știu acum că lumea cărților nu e una statică. E doar o scuză pentru bondarii care preferă să se complacă la infinit, gândind. 

Ioana Sabau, Cluj-Napoca